CER SI PAMANT ROMANESC

Ştefan cel Mare in cateva din documentele epocii sale

 

 

 

  Ștefan cel Mare si Sfant  (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504,

Faptele şi frământările marelui domn pot fi  descifrate din cuvintele sale păstrate în scrisori şi din cuvintele cronicarilor români şi străini despre el.

Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini

25 ianuarie 1475

Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate.

Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea.

De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.

Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie.

De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru.

Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei.

Historia Polonica (cronică poloneză)
Jan Długosz (1415-1480)

Jan Długosz (cunoscut şi ca Johannes Longinus sau Dlugossius) a fost un preot, cronicar şi diplomat polonez. Secretar al Cardinalului Cracoviei, din 1467 este numit tutore al fiului regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei.

Cu puţin timp înainte de moarte a fost ales Arhiepiscop de Liov. Este cunoscut mai ales pentru cronica sa, în care prezintă mai ales evenimente din Europa răsăriteană din anul 965 până în 1480.

1475 [Lupta de la Podul Înalt – Vaslui]. Marţi, în 17 [sic] ianuarie, Ştefan, voievodul Moldovei, înfrânse într-un mare măcel oastea de 120.000 de oameni a lui Mahomed, căruia îi dăduseră şi muntenii ajutor, după ce le supusese ţara.

A dat Ştefan această lupta lângă mocirla Racovăţ şi râul Bârlad, cu oastea sa şi cu 5.000 de secui, a căror ţară, rupând-o din regatul Ungariei, şi-o supusese sieşi.

Dar învingerea a costat şi pe ai săi; căci toate şirurile dinainte, în care se aflau şi secui, fură zdrobite de turci şi ameninţa o mare primejdie, până când Ştefan se aruncă el însuşi în mijlocul turcilor, nebuni de bucuria învingerii şi, cu puterea minunată a lui Dumnezeu, nimici cetele turceşti, având abia vreo 40.000 de luptători, din care cea mai mare parte erau ţărani.

Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe, ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine.

Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte.

Toată oastea lui s-a îmbogăţit din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi scule scumpe. Cetăţile Basarabiei care trecuseră de la el la turci, îi fură înapoiate toate.

Pe mai mulţi ţărani îi făcu boieri. Foarte puţini turci au putut scăpa cu fuga, pentru că cei care o luară la fugă şi se îndreptară spre Dunăre, fură tăiaţi de moldoveni, care aveau cai mai buni, sau fură luaţi de valuri şi înecaţi. […]

O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor.

După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile. […]

1476 [Lupta de la Valea Albă]. Mohamed sultanul, aprins de ură neîmpăcată împotriva lui Ştefan, voievodul Moldovei, pentru că, pe de o parte, nu voia să plătească tribut, pe de altă parte, ocupase şi Chilia, numită de cei vechi Clitomast, alungându-i garnizoanele de acolo, iar în anul trecut îi zdrobise oastea de 120.000 de oameni lângă mocirla Racovăţului şi râul Bârlad, îşi adună toate puterile sale la Sofia şi purcese cu duşmănie împotriva aceluia. Şi avea de gând ca, ocupând Moldova cu cetăţile ei, în schimbul unui tribut, să o dea lui Alexandru, un moldovean care zicea că e frate cu Ştefan… sultanul trecu Dunărea cu corăbii şi dură 5 poduri pentru orice întâmplare…

În acelaşi timp, o mare oaste tătărească, ce avea să vină în ajutorul turcilor, intră în Moldova şi începu să jefuiască înaintea turcilor.

Dar Ştefan voievod nu se înspăimântă deloc de aceşti doi duşmani atât de puternici, anume de tătari şi de turci, care, cu armate deosebite, năvăliră aproape în acelaşi timp asupra Moldovei (pentru că altcum nu cutezau, temându-se de primejdie), ci, având o inimă de o rară vitejie, totdeauna vesel şi neobosit, arzând toate bucatele şi fâneţele, se aruncă asupra oastei tătarilor, de ale căror puteri se temea mult mai mult decât de ale turcilor.

Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi strivi pe aceştia într-un măcel crâncen. Şi-i urmări pe fugari cu atâta râvnă, încât ucise mai mulţi din fugă decât în luptă.

Cuprinşi de groază, fugarii îşi aruncau nu numai armele, ca să fie mai uşori la fugă, ci şi arcurile şi tolbele, şeile şi hainele ca să scape fie şi nearmaţi şi goi, şi se aruncau în Nipru furioşi, nu altcum.
Prinzând inimă în urma înfrângerii tătarilor, mai cu cruzime se aruncă Ştefan voievod asupra turcilor şi tăie o mulţime din cei care trecuseră mai întâi Dunărea cu luntrile.

În ciocniri singuratice, din pădurile în care se retrăsese adânc cu ai săi, bătea adesea mai ales pe cei care mergeau după nutreţ.

Şi pe turcii prinşi, fără să ţină seama de vârsta sau de starea lor, sau îi jupuia de vii, sau îi trăgea în ţeapă, până când, în cele din urmă, sultanul, împărţindu-şi oastea lui numeroasă, îl strânse şi din faţă şi de la spate.

Teama, însă, nici atunci nu-l cuprinse pe Ştefan, ci, dorind cu orice preţ lupta, s-a bătut în chipul cel mai vitejesc.

Totuşi, turcul îl învinse, omorându-i numai ca la 200 de oameni.

Ceilalţi, aproape toţi acoperiţi de răni, fură siliţi să se retragă şi cu ei se retrase chiar Ştefan, păstrându-se pentru viitor şi pentru lucruri mai bune, pe care le aştepta de la soartă.

Dar nici turcilor nu le-a fost învingerea lipsită de sânge.

Pentru că, cu atâta curaj a luptat Ştefan şi cu ai săi, încât se spune că au căzut aproape 30.000 de turci.

Credinţa alor săi în Ştefan voievod începu să se clatine şi se părea că toţi moldovenii l-au părăsit. Dar el [Ştefan], neţinând seamă de această nenorocire şi pierdere, se pregătea în tot chipul, din nou, pentru noi bătălii şi lupte.

Şi se ruga mereu prin soli deşi şi grăbiţi, de Cazimir, regele Poloniei, ca să nu zăbovească de a-i trimite un ajutor de 12.000 de oameni, asigurându-l pe rege că, primind acest ajutor, va alunga cu ruşine pe sultan din Moldova.

Între acestea, izbucni ciuma şi foametea, două mari nenorociri în oastea turcească, şi mulţi turci piereau în fiecare zi de boala cea grea.

O mângâiere mai aveau sultanul şi oastea lui: că Basarab, voievodul Moldovei, mulţumită căruia întreprinsese acest război, îl ajuta cu toţi oamenii săi, cu hrană şi cu de toate.

Oastea basarabilor având aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri ca şi moldovenii şi cunoscându-i pe ei în toate ale lor, le da acelora mai mult de lucru decât turcii.

Sultanul, nehotărât şi neştiind ce să mai facă, se apucă să prăpădească Moldova cu foc şi jafuri. Foametea creştea din zi în zi, tocmai din cauza aceasta.

Şi, după ce pustii toată Moldova, îşi îndreptă oastea şi înspre Podolia şi arse câteva orăşele neînsemnate şi câteva sate.

Se apucă sultanul să asedieze câtva timp Suciava şi Hotinul dar, fiind straşnic înfrânt sub amândouă cetăţile, fu silit să se retragă cu ruşine şi să se apuce de altceva.

Ca o fiară prinsă în cuşcă, ar fi putut atunci, cu ajutorul regelui polon şi al oamenilor săi, să fie zdrobit sultanul cu toată puterea lui, într-un măcel cumplit şi pustiirea jalnică a Moldovei să fie întoarsă împotrivă-i.

Însă, pentru că nu se găsea nimeni cine să învingă pe un duşman înfrânt şi de greutatea locurilor, şi de foamete şi ciumă (cauza o fi fost ori prea multă ocupaţie, ori zăbava regelui pentru că, socot că ar fi ruşine să i se atribuie micime de suflet) scăpă acea fiară din mâini şi gloria veşnică a regelui şi a polonilor fu ocolită. Pentru învingerea turcilor ar fi fost de ajuns numai oştirea regească din Prusia, alcătuită din curteni şi din mercenari. […]

Între acestea, flota turcească, care aducea noi trupe, precum şi diferite maşini pentru luarea cetăţilor şi oraşelor, în îndurarea dumnezeiască, fu zdrobită de valurile mării şi de furtună. Sultanul, înspăimântat de vestea aceasta şi deoarece simţea că, din în zi, are să cadă şi regele Cazimir asupra lui, părăsind Moldova, se întoarse la Constantinopol. […]

Moartea lui Ştefan cel Mare.

În anul 1504, în 2 iulie, marţi, ora 1 după răsăritul soarelui, din voia destinului, muri Ştefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrâneţe şi podagră.

Natura îl făcuse norocos, isteţ şi viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia, bătut în oraşul Baia şi lovit el însuşi în trei locuri la spate.

Tot el – minunată faptă – înfrânse cu o mână de oameni şi alungă cu ruşine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostaşi. Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieşire a acestuia din ţară.

Tot el zdrobi, mai de multe ori, şi respinse pe tătarii de dincolo de Volga şi pe cei din Crâm. O, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii învecinaţi!

O, om fericit, care te bucuraşi de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanilor. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor!

Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru.
 

Cronica moldo-germană

Cuprinzând istoria domniei lui Ştefan cel Mare de la 1457-1499, această cronică, scrisă în germana medievală, a fost descoperită de istoricul polon Olgierd Górka în 1911 în Biblioteca de Stat din München.

Autorul este un german anonim de la curtea domnitorului, posibil un tehnician al artei militare angajat de voievod.

În prima parte – până la anul 1486 – cronica reprezintă traducerea, prelucrată, a cronicii interne slavoneşti a Moldovei. Pentru a doua parte, până în 1499, informaţiile sunt culese direct de autor.

Anul de la Iisus al Mariei 1502, în ziua de 28 aprilie s-a scris cronica lui Ştefan voievod din Valahia [Moldova].

6984 [1476 – Lupta de la Războieni]. În luna iulie, în ziua 26, într-o vineri, atunci a venit Othman, împăratul turcesc, cu 200.000 de oameni şi s-a ciocnit pe o câmpie cu Ştefan voievod, lângă pârâul care se cheamă Pârâul Alb. Atunci i-au ucis turcii lui Ştefan voievod toată oastea şi pe boierii lui cei mari şi pe nobili, încât el însuşi a scăpat de acolo cu puţină oaste.

Şi i-a ars cu totul aproape toată ţara, dar nu i-a putut lua nici un castel. Împăratul a asediat un castel cu numele Neamţul.

 

 

Atunci au tras din castel în tunul cel mare şi au împuşcat şi pe comandantul artileriei. Atunci împăratul s-a tras înapoi.

Şi atunci Ştefan voievod avea iarăşi o oaste în număr ca la 16 mii de oameni şi se înfăţişă iarăşi turcilor.

Atunci au socotit turcii că el a dobândit ajutor de la polonezi sau de la unguri şi s-au întors acasă. Totuşi, el le-a rupt multă oaste. […]

6994 [1486 – Lupta de la Şcheia]. În luna martie, în ziua 6, într-o luni, s-a ciocnit Ştefan voievod cu Hronoda [pretendentul adus de turci] la Bulgari, la apa numită Siret.

Atunci a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz.

 

 

 

 

 

Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan voievod.

Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui, şi a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia.

Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod. Astfel, a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu.

 

Cronicile dinastiei otomane (cronică turcească)
Şemseddin Ahmed bin Suleiman Kemal paşa-zade

Pe drum, oastea prădătoare a fost surprinsă de vremea de iarnă care, aruncând din arcuri asupra lor săgeţi de ploaie, a dat cel dintâi semnul înfrângerii în inimile ostaşilor ocrotitori de ţări.

Aşa s-au stricat podoabele lor, asemenea unor grădini; s-a dus prospeţimea lor […]. Torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreţi şi slujitori, toţi şoimii care zburau în lupte au devenit ca nişte găini jumulite. […]

Nu era îngăduit ca, fiind în halul acela, întâlnindu-se cu duşmanul cel răufăcător, să se lupte şi să se bată cu el.

Dar, pentru că ajunseseră acolo unde trebuiau să ajungă, le-a fost ruşine să se mai întoarcă.
În partea aceea, serdarul cel răufăcător al Ţării Moldovei, în scopul pregătirii oştilor, a trimis de ştire ghiaurilor din ţările de la marginea ţinuturilor sale şi, strângând pe călăreţii şi pe slujitorii săi, a adunat destul de multă oaste. Fiecăruia dintre rătăciţii aceia i-a dat arme şi zale şi a preschimbat oastea sa, plină de măreţie, într-un munte de zale de oţel. […]

Nelăsându-i să se apropie pe ostaşii care se duseseră acolo, el a tras asupra lor din faţă cu tunuri şi puşti, cu arcuri şi cu zenberecuri.

De cele două părţi ale sale se aflau păduri, încât nu era cu putinţă să se treacă în spatele lui din nici o parte, iar din faţă nu se putea merge deloc spre el.

De aceea, oastea nu putea să se împotrivească tunurilor şi darbzenurilor şi loviturilor sale de puşti.

Cele două oşti numeroase au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătălie.

Gaziii s-au învârtit pe acolo cu ogarii lor, dar au văzut că ei [moldovenii] nu ies din pădure. Atunci, un buluc dintre ei [turci], format din ostaşi bravi şi pentru al căror suflet bătălia era o plăcere, potrivindu-se lui Mihaloglu Ali bei şi punându-şi capul în primejdie, s-au ajutat unii pe alţii şi s-au năpustit asupra oştii ghiaurilor. […]

Dar şi oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul şi l-a împins spre mal pe un val. […]

Dar acei ageamii care nu erau obişnuiţi cu luptele, au obosit de a mai privi bătălia încă înainte ca ea să se fi isprăvit. Abia căutau prilej de fugă.

Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt.

Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare unii pe alţii ca nişte turme de oi şi nici cei viteji şi bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte. Suleiman paşa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostaşii aceia care se împrăştiau.

Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul.

Călăreţul cel plin de uneltiri din Ţara Românească, neamestecându-se deloc în luptă, stătuse de o parte şi privise.

Văzând risipirea oştii de pe locul de bătălie, el îşi luase capul şi plecase în altă parte, împreună cu ceata sa.

După o vreme, văzând moldoveanul că ţinutul acela a rămas pustiu şi aflând că duşmanul a fugit, a pornit pe urmele lui şi a pus mâna pe cei pe care i-a găsit slabi. […]

Când călăreţii, venind iute ca vântul şi cu iuţeala unui torent, s-au îngrămădit în groapa aceea, cei care au dat primii peste ea au rămas împotmoliţi, devenind astfel punte pentru cei care au sosit după ei.

Cetele care veneau unele după altele s-au răvăşit ca valurile. În groapa aceea s-au împotmolit caii multor mii de oameni şi picioarele multor trupuri, rămânând astfel în mlaştina morţii.

După ei au venit duşmanii şi, trântindu-i şi pe cei care nu căzuseră încă de pe calul vieţii, le-au luat capul şi cămăşile.

Ostaşii care s-au salvat din nenorocirea aceea au scăpat din mâna duşmanului ieşind din Ţara Românească.

Întâmplarea mai sus-amintită s-a petrecut în anul [87]9, într-o zi de miercuri, în a patra zi a lunii ramazan. [12 ianuarie 1475]

Cronică germană

 

După aceea, în [14]74, au trimis turcii două căpetenii, una în ţara regelui din Graman – că înainte vreme erau rămase câteva cetăţi pe care el le-a dobândit.

Pe cealaltă căpetenie a trimis-o turcul în Albania, pentru oraşul Skutari.

N-a putut, însă, s-o dobândească. Mulţi turci au luat pagubă. Întru care turcul, văzând că căpetenia n-a avut deloc noroc, a dat la poporul lui liberă voie; cine vrea să dobândească, acela să meargă la război.

Cu căpetenia aceea au plecat mulţi nobili de la curtea împăratului, cu mult alt popor şi s-au dus în Valahia [Moldova], asupra voievodului [Ştefan cel Mare].

Domnul voievod i-a primit, dar curând după aceea a ucis 13.000 şi a prins 5.000 dintre ei.

Şi aşa un strigăt a venit până la Constantinopol şi atâta tânguire s-a ridicat, că de mulţi ani nu se auzise aşa […].

După aceea, în 1476, a făcut o înţelegere turcul cu regele tătar, ca ei, în acelaşi timp, împreună să meargă în Valahia, asupra voievodului.

Dar regele tătăresc a venit mult mai devreme şi a răpit voievodului mult popor.

Voievodul s-a grăbit după el şi a redobândit mult din poporul său. Curând după aceea, a venit şi turcul în ţara sa.

Voievodul i-a ieşit şi lui în întâmpinare şi a tăbărât într-o pădure cu 12.000 de oameni şi a luptat cu turcii dar, din păcate, i-au ucis într-o jumătate de oră 4.000 de oameni; cu ceilalţi, [turcul] a plecat de acolo şi i-a ars un oraş frumos.

Cronică lituaniană

 

Despre războiul turcilor cu moldovenii. Anul 1474. Mahomed, sultanul Turciei, a poruncit atunci lui Radu, voievodul Munteniei, să meargă împotriva lui Ştefan, domnul Moldovei, cu oastea turcească, care oaste turcească era de 120.000, iar tătari 30.000, pentru nimicirea [lui Ştefan], vrând pe Ştefan să-l facă vasal (căci, în acel timp, el devenise vasal craiului Poloniei).

Iar Ştefan, voievodul Moldovei, avea ca ajutor din partea craiului său suzeran oastea polonă – 5.000 de călăreţi, moldoveni – 47.000, lituanieni – 10.000.

Cu această masă, folosind mai mult iscusinţa decât puterea, [Ştefan] pretutindeni lovea şi nimicea înfricoşata oaste turcească şi prin aceasta mai mult îi biruia, căci locurile cele mai îndepărtate din ţara sa, spre care turcii urmau să ajungă, el înainte de aceasta le-a ars, de asemenea, iarbă nu era nicăieri (toată a ars-o), ca şi grânele, de aceea turcii şi caii lor îndurau de foame.

Apoi, i-a atras după sine în locuri primejdioase, la lacul Racovăţ de pe râul Bârlad, şi i-a lovit şi acolo pe turci şi tătari, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, hotărât pe toţi i-a înfrânt pe capete, [iar] trupurile celor ucişi a poruncit să fie arse, steaguri ostăşeşti a luat mai mult de o sută, iar în bucăţi 130 şi pe cei 11.000 de turci şi tătari prinşi a poruncit ca pe toţi să-i tragă în ţeapă, punând zece rânduri de ţepi.

Şi neîndurând această biruinţă, a poruncit în toată ţara sa ca, sub aspră pedeapsă, nimeni să nu-i atribuie lui această biruinţă, ci Domnului Dumnezeu Însuşi.

Apoi, patru zile întregi a postit, rugându-se şi mulţumind Domnului Dumnezeu pentru o astfel de biruinţă asupra păgânilor.

De asemenea, a trimis soli ai săi de cinste la sultanul Turciei, cu daruri mari, plângându-se împotriva turcilor lotri şi fugari care, în ţara lui, i-au pricinuit mari pagube împotriva voii sultanului, despre care Măria Sa sultanul nu a ştiut şi nici nu le-a poruncit, pe care să-i pedepsească, „ceea ce eu nu am putut.

De aceea, rog ca şi cei care sunt acolo, în ţara Măriei Voastre, sultane, [unde] au fugit, să-mi fie încredinţaţi”.

De o astfel de solie, după o atare înfrângere, sultanul turcesc s-a mâniat [şi] a poruncit ca solii să fie băgaţi în închisoare, însă, dându-şi seama că a făcut pe nedrept, fiindcă solul are voie şi loc la toţi la care va fi trimis, i-a eliberat, luând totul de la ei şi de pe ei şi le-a dat drumul goi, numai în cămăşi şi desculţi, dându-le cărţi către Ştefan, domnul lor.

Cronica de la mănăstirea Gustânsk (Gustânskaia sau Hustânskaia letopis’) (cronică rusească)

 

Alcătuit în mănăstirea Gustânsk (Ucraina de astăzi), acest letopiseţ descrie evenimente din istoria Ucrainei, Rusiei, Lituaniei şi Poloniei de la întemeierea mănăstirii până la jumătatea secolului al XVII-lea. Este inspirat în mare parte din letopiseţul Ipatievsk şi din cronica de la mănăstirea Învierii – Noul Ierusalim de lângă Moscova.
1497. Olbraht, regele Poloniei, s-a sfătuit cu fratele său, Alexandru, cneazul Litvaniei, să alunge pe Ştefan din voievodatul Moldovei şi să trimită acolo pe fratele său, Jicmont, iar după aceea să pornească împotriva turcilor.

Şi, adunându-se cu toţi polonii […], a pornit împotriva Moldovei şi a răspândit această veste, că merge împotriva turcilor.

Înţelegând Ştefan viclenia, a trimis la rege, spunându-i: „Cum se face, dacă porneşti împotriva turcului, că nu mergi pe drumul obişnuit spre turci, ci în ţara mea, precum văd că vrei s-o apuci; însă să ştii aceasta, că mult ai să te căieşti”.

Regele, însă, a prins pe soli şi i-a închis la Liov. Atunci au fost multe semne rele pentru rege, dar regele totuşi a intrat în Moldova şi a asediat Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, dar nu a putut s-o ia, căci cetatea s-a apărat puternic şi au căzut mulţi polonezi.

Iar apoi, auzind regele că Ştefan se adună cu moldoveni şi tătari şi turci şi porneşte asupra lui şi nu are nici o izbândă împotriva cetăţii, s-a întors la ale sale.

Iar Ştefan s-a luat după ei şi i-a ajuns în codrul Bucovinei şi a poruncit oamenilor lui să le taie drumurile şi trecătorile peste tot, încă a poruncit ca în locurile strâmte să reteze de la rădăcină copacii.

Iar după aceea, sosind acolo polonii, dintr-o parte el singur i-a lovit, iar din cealaltă parte a poruncit să se prăvălească pădurea asupra lor. Şi i-a nimicit acolo fără milă şi i-a gonit până la graniţă, bătându-se.

Şi aşa de mare a fost înfrângerea polonilor atunci, încât regele abia s-a întors cu zece oameni, după care, de atunci, regele s-a îmbolnăvit. Şi de atunci a ieşit această zicătoare: în vremea regelui Albert, a pierit şleahta în Polonia. […]

1499. În acel an, regele [Poloniei] a făcut pace cu Ştefan, domnul Moldovei. Iar împăratul turcesc Baiazid, auzind de această pace între creştini, temându-se mai ales de Ştefan, voievod al Moldovei, a cerut pace de la regele Albert. […]

1504. A murit Ştefan, voievodul Moldovei, oştean viteaz ca un al doilea Alexandru; de multe ori a bătut pe împăratul turcesc cu marile lui oştiri, de asemenea şi pe tătari şi pe Matei, regele Ungariei, şi pe regele Poloniei, Albert.

Redemptor noster
Bula Papei Sixt al IV-lea din 13 ianuarie 1477

În această bulă papală Sixt al IV-lea concede iertarea generală de păcate tuturor celor care, împlinind anumite condiţii, aveau să viziteze cele două catedrale din Cetatea Albă şi să facă donaţii sau să participe la cruciada lui Ştefan cel Mare.
[…] Cum deci, precum o ştiu toate naţiile pământului, neamul fără de lege al turcilor nu încetează a unelti în contra credinţei ortodoxe şi contra acelora care au primit-o în Sfântul Botez al renaşterii şi mai ales în contra iubitului fiu, nobilul bărbat, Ştefan voievod şi a stăpânirilor sale care se află în regiunile mărginaşe cu turcii, pentru ca, supunându-le aceste spurcatei lor tiranii, să li se deschidă mai uşor drumul spre ţările celorlalţi creştini şi deşi sus-numitul Ştefan, ca un adevărat atlet al credinţei creştine, e dispus să reziste perfidiei şi atacurilor turcilor înşişi, totuşi, pentru susţinerea unei poveri atât de grele şi pentru a o duce la bun sfârşit, singurele lui puteri nu sunt suficiente, ci către acelea sunt necesare nu puţin averile şi ajutoarele creştinilor, care sau să contribuiască cu bunurile date lor de Dumnezeu sau să se alăture personal, mergând să lupte în armata pregătită de însuşi Ştefan, pentru ca, în sfârşit, câineasca turbare a turcilor să poată fi înfrântă şi alungată de la hotarele creştinilor şi ca să li se taie aceloraşi turci curajul şi îndrăzneala blestemată de a prigoni pe creştini. […]

Epitome rerum Hungaricarum (cronică ungară)
Petrus Ranzanus (1420-1492)

Călugăr dominican din Palermo şi apoi episcop, Petrus Ranzanus a petrecut trei ani în Ungaria ca delegat al regelui Ferdinand de Neapole. Scrierile sale despre istoria Ungariei au fost publicate la Viena în 1558.

Lupta de la Baia.

Se revoltase şi Moldova, ai cărei locuitori mai înainte erau sub stăpânirea regilor unguri.

Ca să o câştige, deci, iarăşi pentru sine, [Matia], adunându-şi armata, trecu munţii dincolo de care este situată acea regiune, care şi ea este o parte din marea Germanie.

 

 

 

Lupta de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – imagine din  „Chronicon Pictum”, cunoscută şi drept „Chronica Hungarorum”, după reluarea ei de către Johannes de Thurocz (Thuróczy János, 1435-1490) şi publicată la Augsburg, în 1488.

 

 

 

 

Puţină vreme i-a trebuit ca s-o pună sub stăpânirea sa. După ce a făcut aceasta, îşi conduse oastea la oraşul Bania [Baia], pe câmpul din faţa căruia îşi aşeză tabăra.

El însuşi, cu o mare parte din boieri şi soldaţi, intră în oraş, unde hotărî să se dea odihnei pentru câteva zile. Stăpânea, pe acea vreme, întreaga provincie un bărbat de o îndrăzneală unică; se numea Ştefan.

Acesta, adunând dintre supuşii săi o mare mulţime de oameni, se grăbi să dea foc oraşului din mai multe părţi, după miezul nopţii, pentru ca regele şi toţi oamenii săi, ameţiţi de somn şi de vin, să se prefacă în cenuşă.

El însuşi încercă să atace tabăra regească şi, prin biruinţă, să se elibereze de sub stăpânirea regelui unguresc.

Însă, îndată ce focul începu să pâlpâie şi să duduie, regele se deşteptă din somn şi, observând trădarea, cu sunet de trâmbiţe sculă pe ai săi şi le porunci să pună mâna pe arme.

Acelaşi lucru s-a făcut şi în tabără. Oamenii regelui, cu toate că li s-au întins curse, dădură năvală cu mare curaj asupra lui Ştefan şi asupra celor care se învoiră la trădare.

Şi, ajutaţi de lumina flăcărilor care luminau oraşul şi de lumina lunii, omorâră mulţi duşmani.

Dar nici aceştia nu s-au lăsat mai prejos. Aproape patru ceasuri s-au luptat, cu rezultat îndoielnic.

În cele din urmă, ungurii, aţâţaţi de rege şi luptând cu o vitejie de necrezut, alungară pe Ştefan, cu oamenii care i-au mai scăpat de măcel.

Şi mulţi dintre aceia fură prinşi şi li s-au luat şi armele şi steagurile, pe care la întoarcere în Buda, regele le-a aşezat în biserica Sf. Fecioare, spre amintirea glorioasei lupte.

 

Surse: http://www.stefancelmare.ro/IZVOARE

02/07/2015 - Posted by cersipamantromanesc | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | crestinism, cronici straine despre stefan, islam, istoria noastra, lupta, mahomed al doilea, moldova, moldoveni, podul inalt, razboi, soliman magnificul, stefan cel mare, vaslui, victorie